&quo;Simțea pădurea vie, alchimică, pulsând, și, deși nu credea în fantome și alte bazaconii, îi plăcea să vorbească cu ea în minte, să se lase descoperit de ceva aparte, ceva deasupra sa și de neînțeles întru totul, ca-n Her. Iar pădurea putea să-și facă simțită prezența în atâtea feluri, putea să poarte atâtea chipuri și atâtea voci. Iar el putea să intre și să iasă din ea, să uite de el de atâtea și atâtea ori. Aici singurătatea devenea intimitate, devenea liniște, devenea apă, devenea o mină străbătută de infuziile proteice ale pământului; o subterană în care plictiseala conferințelor de presă, momentele de stânjeneală și de bâlbâială erau absorbite de mușchi, de ciuperci, de licheni. Aici devenea polen purtat de vânt. O pădure precum o planetă extraterestră studiindu-l în tăcere. Realitatea sa era irealitatea altor umbre, visele sale erau coșmarurile altor monștri.“